Asta cu toți bărbații sunt la fel e un clișeu cras

Nu obișnuiesc să abordez subiecte “touchy-feely” în mod normal și nu am vreo intenție să încep acum. Nu vreau să regurgitez subiecte deja regurgitate de-a lungul timpului. Am doar un zvâc și o nevoie să-l exteriorizez. Ca orice femeie, devorez cu multă poftă discuțiile interminabile și intime cu sufletele mele feminine. Aș putea să ascult aceiași dilemă, aceiași intrigă, aceleași personaje și, de multe ori, același deznodământ cu același interes și aceiași atenție în exact același fel în care m-aș putea uita la un Disney autentic zile în șir. Și nu e vreo lege nescrisă a conexiunii feminine sau o obligație de vreun fel, doar e.

Cum, de regulă, se întâmplă să ajungem la subiectul bărbați, chiar și în cazuri inocente, strict tovărășești, descoperi și înțelegi sau găsești răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu ți le-ai pus. Am pornit înșiruirea asta de cuvinte pentru că, la un anumit punct al unei conversații, a răsărit ca dintr-un abis o frază pe care n-am mai auzit-o demult “toți bărbații sunt la fel”. Un pic revoltător, nu? Presupunând că am trecut peste ștampile și generalizări diforme. Dar, iată, că m-am înșelat.

Nu m-am gândit atât de mult pe moment, ca de obicei, rotițele creierului meu s-au pus în mișcare cu mult după miezul nopții, reușind cu succes să-mi alunge somnul. Așadar, am făcut în gând un inventar care să infirme acest lucru în cel mai firesc și rudimentar mod: am adunat din ce mi s-a dat să cunosc direct sau indirect.

Desigur, m-am gândit că există anumite tipare peste care am dat, cum ar fi: Colecționarul (poreclă-win dată de o prietenă), Mr. Gadget, Cel-ce-nu-a-apucat-sa-fie-copil, Efeminatul și lista ar putea continua, dar e prea răutăcioasă și chiar dacă ar fi un prim argument, o pot spune mai estetic.

O să scriu despre protagoniștii poveștilor limitrofe urechilor și ochilor mei. O să scriu despre bărbatul care mănâncă portocale în fiecare dimineață. Despre bărbatul care își bea berea cu sare. Despre bărbatul care pătrunde în ițele minții tale și rămâne. Despre bărbatul care alege să te pupe abia după ce crede că ai adormit. Despre bărbatul care îți cumpără tampoane. Despre bărbatul care vine de la 1,000 de kilometri pentru că a promis. Despre bărbatul care-ți încearcă epilatorul “doar să vadă cum se simte”. Despre bărbatul care mănâncă prăjituri cu usturoi. Despre bărbatul pe care-l sunați tu și prietena ta la ore nesimțite să vină să verifice casa de fantome. Despre bărbatul care își schimbă hainele în parcarea unui restaurant, doar pentru că l-ai pisat la cap. Despre bărbatul care își comandă papanași, doar ca să poți mânca tu mini-gogoașa. Despre bărbatul pe care îl cunoști de 20 de minute și izbucnește într-o piesă de la Sunrise Avenue. Despre bărbatul care-ți ține poșeta cât timp îți aranjezi părul. Despre bărbatul care ascultă cuminte pentru a infinita oară povestea decepționării tale.

O să mai scriu despre bărbatul care-ți trimite an de an cadou de ziua ta, chiar dacă e demult departe. Despre bărbatul care rabdă episod după episod din Sex and the City. Despre bărbatul care te face să râzi cu atâta ușurință încât ai impresia că de aia ți-a fost dat să-l cunoști. Despre bărbatul care te învață ce să faci cu folia de la pachetul de țigări. Despre bărbatul care se urcă într-un montagnes russes doar pentru că ai bătut un apropo. Despre bărbatul care nu se supără când sari în băltoace după ploaie și îi murdărești blugii. Despre bărbatul care stă în fața blocului tău ore în șir după ce v-ați despărțit. Despre bărbatul care-ți reproduce viralele de pe Youtube la nesfârșit. Despre bărbatul care schițează un scaun-pisică doar pentru că ai avut în treacăt o idee. Despre bărbatul care pleacă, dar niciodată definitiv. Despre bărbatul care te ridică de pe canapea când îți e mult prea lene să o faci singură. Despre bărbatul care te place, dar nu te caută niciodată. Despre bărbatul care cară un maidanez în brațe 4 kilometri doar pentru că starea ta de ebrietate a decis acest lucru. Despre bărbatul care se îndrăgostește în doi timpi și trei mișcări.

E cam târziu să îmi amintesc tot ce știu și ce am auzit, dar aș mai vrea să scriu despre bărbatul care nu știe că tu ști deja. Nu vorbesc aici doar și numai de posibili mating partners. Nu, nu sunt toți la fel, nici de buni, nici de răi, cum la fel de bine nici toate nu sunt la fel (contrar Paraziților). Are sens să o mai bag pe aia cu fiecare e unic și minunat în felul său? Nu prea, dar o să o las aici, chiar dacă e o replică obosită, e acolo pentru că prestează.

Co-authored with Lucia T. | [Sneak peek] “Fetele de la apartamentul 16”

Recent, am reușit să mă rup din agitația bucureșteană și să mă întorc pe plaiurile bănățene. Ceea ce nu doar m-a ajutat să-mi omogenizez gândurile, dar mi-a și dat un boost emoțional dat fiind faptul că am revăzut suflete dragi.

Din prea-puținul timp (aproximativ 24 de ore) pe care l-am avut la dispoziție, o bună parte am petrecut-o cu un anterior menționat suflet drag. Ce fac două persoană care reușesc să plece de la un simplu subiect la un cosmos conversațional? Creează. Ce? Orice. E destul de dificil să oprimi un ritm creator plăcut. Și, oricum, de ce ai face-o?

Un astfel de context a generat ceva ce, în fazele inițiale, doar a fost un exercițiu distractiv și stimulant în compania lui Nenea Iancu. Deseori, jocurile veritabile de-a creativitatea au potențialul să dea contur unor idei bune. Ceea ce ni s-a și întâmplat.(Error 404: Modesty not found).

La sugestia domnișoarei Lucia Toderică am inițiat acest boomerang improvizat de fraze cu reguli simple: alegerea sporadică a unei litere a alfabetului, alegerea la fel de sporadică a unui prim cuvânt care începe cu litera respectivă și, mai apoi, detonarea actului creativ: înlănțuirea unor cuvinte care nu doar să conțină mesaj, ci exact aceiași literă-cheie. Alternativ, ca o pasă de cuvinte, jocul nostru a început să prindă formă. Dacă aș fi psiholog, aș putea analiza mai mult, dar nu sunt, așa că lăsăm loc cât de liber cu putință interpretărilor.

Pentru că jocul nostru s-a extins dincolo de limitele timpului și spațiului, am apucat să fur în scris doar 3 dintre literele cu care ne-am lăsat imaginația să se joace, urmând (pe parcurs) o completare amplă și ordonată.

Adepte amândouă ale unui abstractism debusolant, am ieșit din banal și avem ca primă schiță:

Inaugurez inocența iubirii, i-am interzis idilele, iar iluziile, iată, iubesc. Imperiul irosește iertarea intrigând ilustrele ironii instaurate imaginar. Ispititoarea inspiră irevocabil interiorul inimii. Ireproșabil, i-am impus inevitabilul iluzoriu.

Jenante jupe jignesc jucătorii. Jalea jonglează jarul jertfelor. Jungla jură juste juxtapuneri. Janis Joplin judecă jignirile jivine.

Narcomanii nimicesc nasoale, nici nu nimeresc nara. Netrebnic, neinteresat norocul năucește neuronii. Nebunia necunoscutului n-are nazuri, nimic nu neliniștește neîncetat. Neauzind nedumerirea nașterii, nevăzând neantul natural, nesimțind nemurirea, negura năucește.

Dragostea ca o bicicletă

Într-o lume în care totul este ca altceva într-o comparație fie complexă și frumoasă, fie banală și plină de clișeu (după caz), mi-am permis și eu să compar dragostea cu o bicicletă. Și cum sunt o mare fană a teoriei relativității sunt convinsă că pentru tine cuvântul, actul, fenomenul, substantivul “dragoste” înseamnă altceva. Prin prisma trărilor și cunoștințelor personale, în ciuda exageratei mediatizări, sunt ferm convinsă că fiecare are propria teorie. Nu neg faptul că, poate, mai mulți dintre voi/noi au/am resimțit la un moment dat același pattern roz pe care-l tot amintește Radu F. Constantinescu și alte persoane cu acces la tastatură și număr limitat de subiecte.

Eu cred că e ca o bicicletă, afirmație bazată simplu pe ideea că acest ceva pe care-l resimțim pentru o persoană e menit să te ducă undeva, favorabil ar fi înainte, dar înapoi nu este exclus. Cred că ar trebui să fie ca o plimbare într-o după-amiază de vară când căldura nu e prea toridă și drumul te poartă spre o destinație misterioasă. Da, într-adevăr poate dăm peste dâmburi și gropi, dar daca suspensiile sunt îndeajuns de rezistente, singurul efect va fi un pic de disconfort.

Putem invoca o situație în care se pune ploaia și, chiar dacă nu este una gentilă, de sezon, sunt doar precipitații atmosferice, oamenii de știință au demonstrat că în timpul căderii unele picături chiar se evaporă. În final, ne scuturăm și ne uscăm. Putem invoca o situație de vânt, dar ne putem ține bine pe șa prin echilibru și suport, as simple as that. Bineînțeles că nu voi merge la extreme acum să invoc situații de calamități naturale.

Mai cred că problema cea mai gravă apare atunci când îți lipsește o roată. Cum poate funcționa o bicicletă fără o roată? Păi, putem să o târâm după noi, dar din start plimbarea nu mai e la fel de plăcută și, cel mai probabil, nu va ajunge să descopere misterul destinației. Principiul no pain, no gain, nu se aplică atât de des pe cât am crede în lumea reală. Și atunci, ce ne rămâne de făcut e să stăm pe marginea drumului și să sperăm că va mai trece o bicicletă.

Ar trebui să taci ca să auzi muzica

Muzica e sacră. E adânc împământată în geneza noastră, o purtăm de-a lungul zilelor și orelor în timp. Apelăm la ea să ne dea un heirup spiritual, să ne modeleze personalități și gânduri sau să ne descătușeze. Surprinzător, nu ne-a părăsit. Și a început dintr-un punct foarte primitiv. La propriu. Preistoricii aveau concerte cu pietre (a nu se citi rock), iar în Antichitate deja era percepută la un alt nivel. Acum deja călătorește spre alte orizonturi. A primit tot felul de semnificații și puteri până să ajungă ce ascultăm noi în căști până la muncă. Dar desigur, știați asta deja.

Concertele – manifestări unde oamenii rămân locului temporar și devin un întreg indiferent de diferențe pentru un scop comun. În egoismul nostru am reușit să întoarcem și situația asta la 360 de grade și am făcut-o despre noi căci cine altcineva este centrul Universului?

Am ajuns și eu aseară la Robbie Williams datorită unei situații ad-hoc de “omul potrivit” adică eu la “locul potrivit” adică pe Facebook cu puțin după ora 19:00. Așa m-am trezit cu un prieten drag mie și un plan ce întrecea cu mult Nutella și Grey’s Anatomy. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi doream să merg chiar dacă nu am fost una dintre persoanele care îl așteptau cu sufletul la gură și biletul în buzunar. Oameni faini de toate vârstele au împânzit Piața Constituției ca să se decontecteze cu muzică bună și atât.

60.000 de persoane, poate mai mult, oameni și buruieni. Experiența concertului pentru mine a însemnat muzică pe care chiar vroiam să o ascult și show pe care chiar vroiam să-l văd corelat cu o serie de comentarii venite ba din stânga, ba din dreapta. Doi bărbați ce păreau a fi dezvoltat sindromul Burții-de-bere-și-a-comentatorului-sportiv răgeau după fiecare melodie și sau/în timp ce britanicul se adresa publicului. Vă ofer câteva mostre: “Hello, I’m Robbie fucking Williams” corelat cu “Da, mă, bine, nu știam. Credeam că ești Michael Jackson.“, “Wow! I did not know I was so loved here. I mean I’m famous in England but I didn’t know you guys knew me” corelat cu “Bă, du-te dracu! Uite mă, la drogatu’ ăsta. Sigur, noi nu știm ce-i aia muzică, noroc că ai venit tu să ne arăți.” și preferata mea peste care am mai tot dat și în această dimineață, aia cu Robbie Williams ne-a înjurat, a zis “Fuck you”. Poftim? Știu că stă în chintesența spiritului românesc să fie ipohondru moral, dar totuși. Cuvântul “fuck” a intrat în vocabularul lor cu timpul, a devenit maleabil în fața părților de vorbire și a ceea ce se vrea exprimat (lectură extracuriculară: aici). În orice caz, nu pot să înțeleg prin ce abisuri necunoscute ale creierului uman s-a ajuns la concluzia asta? Să existe persoane atât de egocentrice care nu doar să creadă, să afirme cu tărie că un artist internațional a venit să le zică lor de dulce?

Mai erau plantate și câteva femeiuște dichiste care bombardau rețele de socializare cu selfie-uri că doar trebuie să te afirmi cât ești acolo, să vadă și plebea cum ar trebui să arate o vineri seara în calendarul social. Ar fi trebuit să audă văicărelile din spatele pozei și scrâșnetul dinților care doreau să fie pe terasă la Freddo.

Au fost și oameni care meritau muzica, oameni care au parcurs repertoriul cu sufletul la gură alături de R.W. Pentru că, în fond, de asta mergem: pentru pielea de găină, pentru senzația aia caldă și învăluitoare pe care o ai când ești acolo și ți se pare că tu-acolo a fost cea mai bună decizie luată în ultimul timp. Ascultă muzica, bucură-te de ea și, dacă nu ai de gând să cânți, taci din gură.

foto source:Marija Tiurina

Românii nu discriminează (când plouă)

Încă o dată o stare de lasitudine (și o măsură de precipitații atmosferice) a fost trigger-ul meu creator. Se spune că ploaia este un fel simbol universal al fertilităţii și al purificării deoarece cade din ceruri și merge pe ideea că “apa te curăță” (smart, huh?). Maestrul Bacovia își exprima zbuciumul sufletesc și negru prin simbolul ploii, după cum am învățat în liceu. Să nu intru în religii, în Arca lui Noe sau credințe islamice că le simt apocrife și sunt prea multe de zis.

În lumea reală (și nu mă duc atât de departe în Seattle sau Londra) ploaia este văzută ca un simbol al Aramghedonului: rețele de socializare se agită și-s mai precipitate decât ce vezi pe geam, șoc și groază peste tot in jur și mai ales, nu se mai discriminează. Și când spun asta nu este deloc într-un context drăguțel și înduioșător. Nu se mai discriminează la modul că mamă, tată, frați, surori, de orice nuanță a pielii și a caracterului, orice vârstă, orice aspect, orice handicap, orice circumstanță,nu mai contează că ești cu Ponta sau Iohannis, că asculți manele sau că ești hipster, toate devin irelevante în încăierarea de a nu fi (nici măcar) atins de vreun strop. Legea junglei, fraților ! Plouă? Te calc în picioare până îți uiți seria de buletin. Îți bag umbrela în coaste, în ochi și-n ce-mi mai e la îndemână cu un je m’en fiche de nu-ți vine să crezi. Construiesc din tine și cei din spatele tău o fortăreață umană. O bat pe mămica aia cu bebelușul în cărucior pentru un taxi overpriced (na,că și strategie de marketing e ploaia). Îmi lipesc pielea udă, transpirată și îmbâcsită de tine în mijloace de transport în comun unde chiar dacă n-am loc, mă bag, pentru că plouă. Dacă se întâmplă să fiu la volan, te claxonez până îți perforez timpanul și dacă nici asta nu funcționează, te dumnezeiesc cu tot ce am eu în dotare. Îți îmbrâncesc patrupedul într-o băltoacă și mă mai și răstesc egoist “Da’ mai dă-o dracu’ de javră că nu moare dacă se udă un pic”. Fără să fiu nepoliticoasă, dar tu mori?

Am mai auzit “Doamnă, fac pneumonie, răcesc. Știți … sunt sensibil”, no, las că poți să răcești și dacă torni bere la metru-n tine, mânânci o înghețată cu gagi sau stai gură-cască. Preferata mea e “Umiditatea îmi strică părul”, cred că problema pe care trebuie să ți-o adresezi e ce îți strică personalitatea, nu podoaba capilară.

Cal-ma-ți-vă ! Este doar un fenomen meteorologic sau sunteți atât de religioși încât vă panicați că va ploua 365 de zile și nu prindeți loc pe arcă? Sau vreți să fiți sigur că dacă se-ntâmplă una ca asta, ajungeți acolo scoși din țiplă? Nu e acidă, nu e ucigătoare, nu e dureroasă, e doar ploaie. Ia uite c-a și ieșit soarele.

Ce să faci când nu-ți mai vine metroul

Piața Romană – Luni – orele 18:00 – câteva cuvinte cheie care conturbă. În mod normal, da. Mie belșugul ăsta de populație îmi place. Și nu pentru că am vreo pasiune arzătoare să fiu călcată, împinsă, îmbrâncită sau flecită. Îmi place să-mi trimit ochii în cercetare, așa de la om la om și mai am eu plăcerea asta mică de a-mi face singură filme.

Astăzi, în scurtul meu drum spre casă și în așteptarea lui, metroului, am avut parte (nu știu cum și de ce) de o poporime strict muierească. Și ce era să fac? Am pornit un mic joc de “I spy with my little eye”. Ș-am decis așa: că într-un eșantion de, să zicem, 20 de femei, putem realiza o vivisecție dacă nu veridică, măcar amuzantă.

Avem femeia-mămică (nu milf) care întruchipează portretul femeii muncitoare ce pare că vine de pe o tură de cel puțin 12 ore și a ajuns cumva miraculos să își pescuiască și odrasla de la școală. Mai e pe deasupra și înhămată cu 2 plase, o poșetă și un copilaș care zbiară ceva fără vreo contingență și care poate fi înfrânat doar de puterile magice ale all-mighty-ului smartphone. Așa că după un “Doamne, parcă te transformi”, mămica îi împinge resemnată făcătorul-de-liniște cu touchscreen, iar puiețul se domolește hipnotizat.Mai avem păpușică în țiplă al cărui rafinament e trădat de interjecții asurzitoare și o ciorbă de apelative încâlcite ba fată, ba iubita, ba vaco. Apăi, eu ce să mai înțeleg că ai o prietenă, o iubită sau vorbești cu cina? Mai aveam în aria mea vizuală o domnișoară de 25 plus-minus, sleită de căldură și judecând după cărți, sleită de A.S.E., care se lupta cu un covridog după o zi grea de școală. Am regăsit și portretul pseudo-intelctualei, cunoscut astăzi și drept hipster. O fetișcană purtătoare de ochelari stil geek, îmbrăcată în … nu știu exact, carouri, dungi, buline, m-am pierdut în noianul de culori și forme geometrice care citea (cu o viteză uimitoare de câteva secunde pe pagină) “Suge-o, Ramona”, literatură ușor de înghițit.

O (am vrut eu să-i zic) antreprenoare a cărei ultimă și cea mai mică problemă era faptul că metroul întârzie să apară. Am mai localizat “haita” alias baby birds-urile care încă n-au grija zilei de mâine și topicurile lor preferate sunt Andrei de la 12F, Mihai de la 11C sau Ion care a terminat liceul, dar și-a luat un an pauză ca să “se regăsească”. Mai era tanti trecută de mijlocul vârstei mijlocii care părea că-și face antrenamentul pentru momentul în care va ajunge metroul, se vor deschide ușile și va fi nevoită să meargă pe ideea de divide et imper.

Între timp a venit metroul și nu am apucat să mi continui cercetarea și, cum era prea sardinizat, am decis să-l aștept pe următorul, rămânând pe peron cu femeia “dau-două-beri-goale-pentru-una-plină”. Acum, nu luați de bună fugitiva și sumara mea asumpție. La fel de bine mămica putea fi o mătușă, păpușa în țiplă o intelectuală (hă-hă), domnișoara studentă – o cocotă, hipsterița – o critică literară, antreprenoarea – o mămică venită de la ședința cu copii. Iar restul … restul sunt destul de sigură că au fost ștampilate în conformitate.

Este o bălăceală introspectivă distractivă, o recomand: luați o bucată călători, alegeți unghiul din care porniți analiza, lăsați-vă mintea, creativitatea și, de ce nu, frustrările libere.

America prin vizor #2 – San Francisco, orașul victorian cu dealuri abrupte

După 24 de ore petrecute în sufletul L.A.-ului, am pornit din nou la drum spre o altă emblemă americană, San Francisco. Un mic dejun American (pancakes, omeltă și bacon) și 6 ore mai târziu, am ajuns.

Undeva pe la finele podului Bay Bridge, deja zăream în depărtare cum se ridica din ceață faimosul Golden Gate, cărămiziu și impunător. Traficul a venit ca un plus pentru mine, căci de fiecare dată când stagnam, aveam ocazia să admir cu ochi mari arhitectura victoriană, parcă scoasă din țiplă. Străzile păreau desenate de un copilaș cu ADHD care a considerat că suișurile și coborâșurile oferă o aromă aparte care mai târziu urma să devină o particularitate. Deși căutam o “sunny California”, vremea nu prea mi-a ținut partea, dimpotrivă a urlat în grade friguroase și vânt puternic.

Eram cazată pe Lombard Street la un hotel ce părea mai mult a fi un motel undercover. Dar nu m-a deranjat acest aspect nicidecum. Prima destinație din San Francisco: Fisherman’s Wharf, epicentrul turistic bogat în istorie și gastronomie. Ca orice pătimașă a fructelor de mare, mai că nu am țopăit ștrengărește spre restaurantul unde aveam să degust tradiționalul cioppino, o rețetă culinară făcută cadou americanilor din San Francisco de către italieni.  O masă copioasă și două sticle de vin roșu californian mai târziu, m-am trezit în inima portului ascultând o doamnă de peste 45 cum cântă balistic Johnnie Be Good.

  

Cea de-a doua destinație: China Town. Știam cum funcționează acest concept Matryoshka urban din ce văzusem în cinematografie. Sinceră să fiu, mă așteptam la ceva mai mult pentru o cultură de peste 5.000 de ani, chiar și pentru un oraș în oraș. Chintesenţa Chinei era presată de-a lungul câtorva străzi cu restaurante și magazine specifice. Am prânzit la un restaurant unde alături de o Tsingtao, am gustat cel mai iute dish ce mi-a fost dat vreodată.

   

O experiență faină și spontană a fost flea market-ul peste care am dat întâmplător. Acolo găseai de la șuruburi și timbre de colecție până la jocuri arcade cu Pacman (da, din alea mari cu manete). Toată lumea negocia, vindea sau cumpăra. Iar, în timp ce eu probam o pereche de Vans-uri, auzeam de la taraba de lângă “Papi, you’re killing me with that price. Come on, man, I have a wife and two hijas”. Tot acolo am încercat pentru prima data și arhicunoscutul corndog, căci în acest trip mi-am făcut un Food Bucket List.

Prin același vizor european am privit și San Francisco-ul. Nu am apucat în cele 24 de ore să ajung la Alcatraz, dar din spusele unei taximetriste vesele, găzduia un art show în acel moment. În rest, orașul mi-a lăsat o impresie blândă. Oameni prietenoși și zâmbitori, arhitectură feerică și mâncare gustoasă. Am înțeles că la trecerea de orele două, nimeni nu mai are voie să pună limba pe strop de alcool, oare cum ar funcționa asta în România, mă-ntreb. Next stop: Vegas, baby.

America prin vizor #1 – L.A., orașul unde trebuie să fii

Am plecat spre State cu mintea plină de idei și presupuneri dobândite din filme, seriale sau cărți. Am amorțit timp de 16 ore în avion, gândindu-mă oare care va fi prima impresie pe care creierul meu o va trage după ce voi face primii pași pe land american. Și, după numeroase check up-uri și check in-uri, bagaje și ambuteiaje, am ajuns la cazare. Un loc simpăticuț, localizat perfect între Sunset Boulevard și Hollywood Boulevard, cu o mică piscină, o veveriță solitară ajunsă de cine știe unde acolo și un recepționer indian mai mult decât ospitalier.

Nu vă pot furniza o părere de cunoscător, căci Los Angeles mi-a răpit doar 2 zile. De aia ma uit prin vizor. Ce pot furniza sunt impresiile unui european care a ajuns pe tărâm total necunoscut și a avut ocazia să ia parte la o alt fel de experiență. Absorbită și măgulită de skyscrapers-urile care se prelungeau până aproape de nori, de multitudinea de lumini și pasteluri, căutam elementele-cheie care îmi erau familiare (Taco Bell, semne stradele cu “One Way” sau gherete cu hot dogs). Spre fericirea mea, erau toate acolo, exact cum mi le creionasem in minte.

Am fost și la vestita Venice Beach unde oamenii se îngrămădeau la show-uri stradale, găseai shop-uri cu suveniruri, shop-uri cu haine, shop-uri cu nimicuri, shop-uri cu tatuaje henna and s.o., iar surferii se bucurau de vânt și în aer plutea un miros adânc de bacon și iarbă. Valurile Pacificului erau mult prea neprietenoase și reci (singurul aspect pe care îl pot descrie așa) și m-am mulțumit doar cu o privire de ansamblu. De menționat este și faimosul, arhicunoscutul Beverly Hills, pudrat cu brand-uri și prețuri picante, unde ca window shopper mergi cu gândul că vei vedea vreo Kardashian sau un Charlie Sheen.

    

Ne-am așezat undeva la un diner de pe faleză și am fost curioasă să încerc un Bacon Cheeseburger ( Joey Tribbiani m-ar fi aprobat cu mândrie). A fost, nu la fel de bun cum mi-am imaginat, ci un deliciu culinar care mi-a indus în eroare papilele gustative. Seara, orașul prinde viață sub agitația citadină și luminile multicolore care îl populează.

     

Deși citisem că L.A.-ul nu este unul dintre orașele cu o cultură pantagruelică, câteva locuri îmi captivaseră atenția, printre muzee ( al Holocaustului, al Artei Moderniste) găsisem Getty Center-ul unde nu am apucat să ajung, dar l-am lăsat cu must-see pe data viitoare. Dar da, este exact cum vedem pe micile ecrane, este exact cum am vrea să fie. Am pornit spre San Francisco să continui povestea.

La revedere, Militari

La granița dintre noapte și dimineață era ceasul când am dus ultima cutie plină cu nimicuri la mașină. Am o reputație destul de bine conturată când vine vorba de schimbat locuințe,  aleg să spun ca un “nomad” în favoarea popularului “țigani cu cortu”. Și-așa am purces spre noua locație, nu fără o retrospectivă, desigur.

Stăteam în Militari, de ce? Pentru că a fost varianta majoritară dată de cunoștințe, amici, cunoștințe ale amicilor din București ș.a.m.d. la întrebarea “Care ar fi un cartier ok din București?”. Ca un autentic necunoscător, venit din Capitala Banatului cu o lipsă de habar aproape completă în ceea ce privește drastica schimbare ce mă aștepta, am decis cu sfială “Militari!”

Când m-am mutat era vară, puhoiul bucureștean fiind încă sub dependența escapadelor la mare. Cum puteam să număr pe degete de câte ori vizitasem Bucureștiul, nimic nu-mi părea cunoscut. Era un sentiment oarecum plăcut de palpabil necunoscut, dar și o anxietate apăsătoare generată din același motiv. Nu mi-a plăcut. Înșiruiri kilometrice de blocuri gri și roase, fire negre, gropi și afișe electorale. Bulevardul Maniu părea să-și fi luat ca puncte coliniare parcă calculate, șaormerii ieftine, case de amanet, buticuri non-stop, florării, Mega Image-uri și second hand-uri la kilogram. Apoi, mai adăugase stații de taxi, stații RATB, parcări sau locuri proclamate parcări de riverani. Un loc descris perfect de scriitoarea Małgorzata Rejmer ca fiind un labirint creat în imaginația lui Ceaușescu, în care locuitorii rămân simpli șobolani.

Am oprit undeva la Gorjului, nu că aș fi știut, doar m-a anunțat G.P.S.-ul că e în regulă să coborâm. Era cald, arșită, mirosea a gunoaie și chimicale, iar în împrejurimi răsunau ritmuri obosite de manele. Nu o să mai insist asupra celor 33 de scări, nici asupra mansardei căreia îi lipseau câteva grade până să ajungă în punctul de fierbere. Neplăcut, într-adevăr. Plecasem cu o perspectivă bună, pe ideea new is always better și orașul îmi scufundase corăbiile. Abia după mult timp am cutezat să încerc să caut și părțile bune. Așa am descoperit veșnica cârciumă de cartier care servește mâncare bună la preț acceptabil, meniul zilei și bere la draught. Și nici nu dădusem peste una dintre acele a doua casă a bețivilor de cartier. Se ascundea undeva pe Uverturii lângă o spălătorie auto și o băcănie în prag de faliment. Îmbrăcată toată-n lemn, cu terasă, darts și cărți înșirate pe pervazele din interior. Mai aveam și două prăvălii mici inscripționate cu NON STOP, dar una avea program până la doișpe. Vânzătorul/patronul de acolo stătea cu orele într-o cușcă de sticlă plină până la refuz de tot felu, de la baterii și pastă de dinți până la vodkă și pateu. Îl evitam căci dezvoltase obiceiul de a vorbi nimicuri în cantiăți prea mari pentru mine. Vorbea vreme, vânzări, comunism, taxe, referințe la produse și mai știu eu ce alte drăcii, într-o manieră parcă preconcepută: nu-ți primeai produsele decât după ce-i ascultai poveștile.

Mă împrietenisem cu bătrânica de la aprozarul de pe colț. Îmi alegea tot timpul roșiile frumoase și-mi arăta ce-i mai proaspat sau ce-i de tura trecută. O mai aveam pe gagica care mă pensa la un salon înghițit de parterul unui bloc vechi, amatoare de small-talk ca orice coafeză/manichiuristă/cosmeticiană și restul atribuțiilor pe care ți le asumi pentru un asemenea post. În rest, mai aveam doi-treci amici cu covrigi în coadă care, în funcție de astre, ba mă lătrau, ba se lăsau giugiuliți.

Făceam 10 minute până la gura de metrou unde tot timpul se aliniau băbuțe pe băncile de lemn pentru a schimba informații și păreri. Jos la metrou era tot timpul acel bărbat slinos care apăsa pe butonul de rest al automatelor cu mâncare și aceleași figuri plictisite ce-și ridicau ochii din display-ul telefonului doar ca să se arunce cu bestialitate asupra ușilor proaspăt deschise ale metroului (o generalitate aici, de altfel).

Un alt obicei distractiv erau penele de curent. Dese și de lungă durată. Am avut una chiar de Revelion, ce putea fi mai minunat? Lasă, dom’ne că vezi artificiile mai bine, mă consola bunică-miu la telefon. Dar a trecut şi asta. Odată, mi-amintesc că am început să fac pe detectivul. Vis’a’vis de unde stăteam era locul pe care, ca orice nou-venit, dobândisem suveranitate şi-mi parcam maşina. Acesta se afla în faţa unui gard alb-roz, scorojit de timp şi soartă, mâzgălit de nereuşite graffitti-uri, cu o poartă neagră şi impunătoare lângă care stătea inscripţionat GRĂDINIŢĂ DE COPII. Acum, probabil vă întrebaţi ce m-a pocnit din senin. Într-o dimineaţă, un senior la vreo 70 plus-minus de ani, cu păr alb şi flanel maro, m-a luat la rost că de ce nu am parcat mai în spate că aproape ajung la poarta lor, iar neputinţa mea de a comunica cu el a adus cu sine acea atitudine de ţi-a luat mă-ta stradă?. Evident totul încheiat într-o discuţie pe tonuri înalte şi o ameninţare cu citaţie de la primărie. Cam aşa a luat naştere interesul meu faţă de dubioasa construcţie. Pe înserate, m-am dus ca un veritabil investigator să arunc un ochi printre gratiile porţii, în speranţa unui moment de Sherlock Holmes. Era o curte murdară, plină cu moloz şi betoniere, nisip şi pungi de ciment, iar undeva în dreapta erau îngrămădite un leagăn şi alte porcării. Ca orice om modern, am apelat la Google care mi-a oferit (sau cel puţin aşa credeam) un început. Informaţii prea sumare despre grădiniţă în sine, trei numere de mobil, dintre care doar unul suna fără răspuns şi multe comentarii de la mămici supărate că Secretara a fost nepoliticoasă când am cerut detalii şi mi-a zis să mă uit pe site sau Cer prea mulţi bani pentru ce oferă. Nimic exagerat de interesant… am rezolvat cazul abia când am dat peste un site ce dicta într-o exprimare robotică că la adresa respectivă este mutat recent sediul firmei X.

Mă bucur că am plecat. Cheers to new horizons !

Tu eşti şniţel ? * Are you a schnitzel ?

Maxime de paişpe’ grade celsius cu averse de controverse politice sunt preconizate pentru luna lui noiembrie în România. Mă regăsesc şi eu prinsă în bătuta lui pe loc, e frig să ies doar în hanorac şi păcat să nu merg la vot. Nu cred că trăim mai bine, dar nici nu mă îndoiesc că se poate mai rău. Nu o să vă dau un pont… nici măcar ca exemplu de “aşa nu”. Dar vă invit subtil la un exerciţiu de imaginaţie, România lui 2016 spre 2017, să zicem o bună bucată de mandat prezidenţial când deja a apărut partea a doua din Minions, Velea are tatuaj şi cu Connect-R (scuza-tă-mie fie cacofonia), iar noi ca persoane individuale suntem în plop şi plopul în aer şi răspunde-ţi-mi acum, ca locuitori ai României de peste 2 ani de acum, la obosita întrebare “Şi cum vă simţiţi?”. Poate mai bine, poate mai rău, în funcţie de idealuri, moduri de gândire şi decizii luate. Cele din urmă luate la rândul lor de tine, de noi, de ei, de alţii şi mai ales de el că doar noi i-am dat ciocanu’ de şniţele şi carnea. Unii chiar şi ouăle pentru că a adus el şi făina şi uleiu’.

Acum că ne întoarcem în actualitate, mă întreb … oare aş vrea să fiu şniţel sau grătar? Măcar în unul dintre cauzuri aş fi un preparat recomandat de medici specialişti.

****

A top temperature of 14 degrees Celsius and political downpours are estimated for the month of November in Romania. I, myself, got caught off in the never ending folk dance and suddenly, I realised it’s too cold outside to be wearing just a hoodie and, also I must go to vote. I don’t think we’re living “the good life” as we do right now, but there’s no doubt that it can be worse. I’m not even going to po(i)nt out an example of “how not to do things”. I’m just going to invite you to join me into a creative exercise, let’s look into the future of Romania in the year 2016, almost 2017, let’s say along the way of the presidential term of Office when the world has already seen the 2nd Minions movie, Velea has a tattoo of Connect-R as well and now we as individuals are handwriting-on-the-wall and, please give me the answer to this overrated question, as Romanians living in the Romania of the future “how are you feeling right now?”. Maybe your life has improved or maybe it’s lousier than it was before, depending on which star you gazed on, on your way of thinking and the decisions that were made. By you, by us, by them, by others for you and by Him,  the one you gave both the schnitzel gavel and the meat. Some gave even their “eggs” because he already brought the flour and the fat for them.

Now coming back to reality, I  wonder…  would I rather be a schintzel or a barbecue? At least one of them is recommended by nutritionists.

Despre cum mereu mi-am dorit să stau la mansardă

Poate datorită lui Eliade care povestea mereu cum “în acei ani în mansardă, revăd masa de lemn acoperită cu hârtie albastră, lampa cu abajurul alb, sub care îmi împingeam cartea pe măsură ce mi se împăienjeneau ochii şi distingeam tot mai anevoie literele” sau poate toate filmele în care acțiunea excitantă avea loc într-o mansardă dichisită sau poate doar imaginația mea care s-a dus prin prea multe locuri a fost de vină. Nu știu exact unde și cine ce a făcut într-unul din compartimentele creierului meu, dar mereu mi-am dorit să stau la mansardă. Așa că am făcut și asta. Am plecat din locul care mă cunoștea și pe care eu îl știam prea bine spre.. o mansardă comercializată puternic pe mercador.

Și ce să vezi? Fericire mare at first, dar puțin după începi să găsești toate acele din carul cu prea puțin fân. Ploaia nu se vede halucinant prin geamul din tavan, ba mai mult, îl lasă murdar și scoate sunete grotesc de repetitive. Scara aia în buclă ca la Hogwarts e, de fapt, o metodă de tortură când te-ntorci acasă pentru că e beznă și a urca 33 de trepte nu-i tocmai o plăcere. Când deschizi fereastra să-ți respire pereții nu intră o adiere poetică, intră miros de mici de la vecinu’ de lângă și vocea țigăncii grase care urlă răgușit “BALANS BALANS”, iar priveliștea e mai mult dezolantă, decât breathtaking, parcă scoasă dintr-un documentar prost despre comunism. Apoi, îți dai seama că spațiul nu e cât credeai tu de mare, că te lovești des cu capul de tavanul înclinat, că nu prea funcționează una, alta și trebuie să cobori (și să urci) cele 33 de trepte din nou ca să rezolvi treaba. Și parcă, parcă nu prea-i faină mansarda și parcă,parcă ai vrea să te-ntorci în timp și să-ți vezi frumos de treabă. Doar că nu prea poți fiindcă ești la 500 și ceva distanță… și mai trebuie să cobori și 33 de trepte.

Bride of the Blue Nile

 

I opened my eyes and the soft rays of sun coming through my bedroom window were the first thing that caught my attention. It was morning. Today was the day. Thoughts flooded my mind, was I ready? Was this really what I wanted? Was I going to be happy 10 years from now? What about my dreams? How much I wished I left last night. I feel trapped, I feel flustered and, somehow, wretched.

Since last night was mine and Hakim’s Tilosh I was not allowed to be in the house or near the event. I got quickly dressed in my shash just before they arrived and stormed out. My feet seemed to have a plan and they took me on the path that went around our village. I found a spot where the moon was peacefully sending out its light and sat down. I started counting the stars, such a wonderful metaphor for how limitless something could be. As I was gazing and traveling through time and space, I heard some fuss coming from the bushes behind me. Naturally, I thought some of our beloved night mammals are doing their daily routine, but then I heard a voice and slowly turned. Right in front of me a strange, white man was waving friendly. There were few times when our village was on the white people’s map, mostly when they lost their way or needed help.

This man was tall and blonde, his clothes were clean and strangely, they had lots of pockets. In his hand he had some sort of device which made a light too disturbing for what the night’s darkness was trying to achieve. He stepped closer and repeated “Hello, I am Mark. I am a photographer, you know? What’s your name? It’s a rather beautiful night, isn’t it?”. My English was fickle, a few years ago a group of American travelers stumbled upon our village and we made friends with them. When they left they gave me and my sisters a great big box filled with English books from where we shadily learnt about grammar, pronunciation and some literature writing they said it was very famous back from where they were. I haven’t spoken in English for a while now, but I tried. I jabbered “Hello, my name is Ayana Bethel. Yes, I find it beautiful as well.” And then he smiled, such a white and warm sincere smile. Somewhere in my heart my blood started pumping and I could feel my body warming up, what was that feeling? Was I getting sick? That couldn’t be happening, I was getting married the next day.

He sat next to me for hours, he told me he was a photographer which is something like an electronic painter, but better. He showed me how it works and how beautifully he captures our lands. He was working for something called National Geographic and he was very interested in the Ethiopian culture. He asked me some questions about our community and our rituals and traditions and then he asked me about me. I was eager to talk in English, though I must confess I was not sure everything that came out of my mouth sounded right, but he seemed to understand me. He asked about my future plans, passions and dreams. I said that my future consists of being someone’s wife, that right now the ceremony before the wedding is held and I was not allowed to participate, I told him about how Hakim convinced my parents he is a suitable care-giver and how much currency he gave to my family in order to do that. The man seemed fascinated about my stories and also a bit resentful. He told me about America, about their lifestyle, their laws and traditions. I knew they were different, I read the books, but what he was sharing was beyond my imagination. And then he looked at me and asked me what seemed to be a simple question but has been stuck in my brain since then “You know you’re smart, you have potential. What would you really want to do if you were in full charge of your decisions?”. How was I suppose to react to that? I have never thought that my beliefs or rather my people’s beliefs were suffocating my choices. “I like helping people. I like healing them. In our village, you know, when someone has a disease or gets hurt they come to me. I use plants and old dresses and fix them right up”. I was amazed about my answer. I have never said it out loud. “I like helping people”, and then what followed was like an earthquake in my world, the man said “Well, that is amazing. That is what doctors do. You could be a doctor if you set your mind to it. Look, I could take you to America, you could enroll to school and follow your dream.”

But how could I do that? I am getting married today. Why does my mind still go there? I am getting married today. I need to get out of bed. My white and gold Habesha was carefully placed on the chair, my vows… my vows were erased from my brain. How could this possibly happen? I am getting married today.